Sinteză privind principii ce rezultă din jurisprudenţa CEDO în cauzele privind neexecutarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate împotriva unui debitor public

– Administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu  cel al unei bune administrări  a  justiţiei.  Dacă  administraţia  refuză  sau  omite  să  execute  o  hotărâre  judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 din Convenție de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi.  – Pasivitatea creditorului nu poate constitui o justificare pentru neexecutarea unei hotărâri deoarece nu  este  rezonabil  să-i  ceri  unei  persoane,  care  în  urma  unei  proceduri  judiciare  a  obţinut  o  hotărâre împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită sau să intenteze noi acţiuni împotriva autorităţii pentru a obţine executarea obligaţiei în cauză.

–  În  unele  cazuri  este  necesar  ca  creditorul  să  efectueze  anumite  demersuri  procedurale  care  să permită  sau  să  accelereze  executarea  unei  hotărâri.  Obligaţia  de  cooperare,  care  îi  revine  unei persoane,  nu  trebuie  să  depăşească  totuşi  strictul  necesar  şi,  în  orice  caz,  nu  exonerează administraţia  de  obligaţia  pe  care  i-o  impune  Convenţia  de  a  acţiona  din  proprie  iniţiativă  şi  în termene  rezonabile,  bazându-se  pe  informaţiile  de  care  dispune,  pentru  a  respecta  hotărârea pronunţată împotriva sa.

–  Obligația  instituită  de  lege  în  sarcina  creditorului  de  a  depune  o  cerere  scrisă  pentru  executare,  o copie  a  actului  de  identitate  și/sau  o  copie  a  hotărârii  definitive,  învestite  cu  formulă  executorie constituie  formalităţi  rezonabile,  neputând  fi  considerate  acte  de  executare  silită.  În  situația  în  care creditorul  nu  depune  documentația  prevăzute  de  lege,  este  important  ca  debitorul  să  îl  informeze  cu privire la formalităţile necesare pentru executare.

–  Refuzul  creditorului  de  a  efectua  formalităţi  legale  rezonabile  pentru  executarea  hotărârii reprezintă  o  imposibilitate  obiectivă  de  executare.  Refuzul  creditorului  de  a  coopera,  atunci  când îndeplinirea  obligaţiei  autorităţilor  implică  în  mod  necesar  cooperarea  acestuia,  constituie  un  caz de  imposibilitate  obiectivă  de  executare  (de  ex.,  refuzul  creditorului  de  a  permite  accesul  pe  terenul său pentru ridicarea unui stâlp).

–  Constituie  imposibilitate  obiectivă  de  executare  şi  situaţia  în  care  hotărârea  judecătorească  obligă autoritatea  să  efectueze  un  act  care  nu  mai  putea  fi  adus  la  îndeplinire  în  momentul  pronunţării hotărârii  (de  ex.,  reintegrarea  pe  postul  de  director,  în  condițiile  în  care  mandatul  corespunzător funcției  de  director  expirase  la  momentul  la  care  s-a  pronunțat  hotărârea;  reluarea  unei  proceduri  de adjudecare,  în  condițiile  în  care  a  dispărut  obiectul  de  adjudecat).  Imposibilitatea  de  cuantificare  a sumei  de  plată  determină  o  imposibilitate  obiectivă  de  executare  (de  ex.,  obligarea  la  plata  unor suplimente  salariale,  fără  a  se  stabili  prin  hotărâre  cuantumul  acestora  și  în  absența  unui  act  normativ care să stabilească cuantumul, procentul sau care să ofere criterii de determinare concretă a acestora).

– În schimb, refuzul autorităților de a executa o hotărâre, invocând argumente care nu fuseseră aduse la  cunoştinţa  instanţei  de  fond,  nu  poate  reprezenta  o  imposibilitate  obiectivă  de  executare.  De asemenea, refuzul de executare întemeiat pe  elemente de fapt care fuseseră analizate  şi respinse de instanţele judecătoreşti, nu poate reprezenta o imposibilitate obiectivă de executare.

– Pronunțarea  unei  noi  hotărâri,  care  obligă  autoritatea  debitoare  la  plata  unor  despăgubiri/zi întârziere  pentru  neexecutare,  constituie  o  dovadă  că  executarea  era  la  acel  moment  posibilă,  în ciuda susținerilor debitoarei privind imporibilitatea de executare.

– Autoritățile nu se pot sustrage executării unei hotărâri judecătoreşti, invocând interpretarea incorectă a  legii  interne  sau  a  situaţiei  de  fapt din partea  instanţelor  naţionale,  repunând  astfel  în discuţie fondul  cauzei.  Chiar  dacă  ar  exista  o  divergenţă  de  interpretare,  pe  baza  principiului  supremaţiei dreptului  într-o  societate  democratică,  hotărârea  definitivă  pronunţată  de  instanţele  naţionale prevalează faţă de opinia autorităţilor administrative, iar acestea sunt  obligate să se  conformeze în întregime.  În  plus,  în  unele  situații  în  care  autoritățile  au  invocat  aceste  aspecte,  CEDO  le-a  reproşat acestora că nu au introdus căile de atac ordinare împotriva hotărârii judecătoreşti criticate.

– Autoritatea nu se poate prevala de o imposibilitate obiectivă de executare, dacă această imposibilitate nu  a  fost  constatată  în  cadrul  unei  proceduri  judecătoreşti  sau  administrative,  opozabile creditorului. O scrisoare simplă a debitoarei, prin care informează partea interesată de ”imposibilitatea” executării, nu constituie un motiv de exonerare.

–  În  situația  obținerii  unei  hotărâri  care  constată  imposibilitatea  executării,  autoritatea  trebuie  să  facă demersuri pentru a asigura executarea prin echivalent.  – În situația în care autoritatea invocă imposibilitatea executării deoarece situația juridică din cauză este neclară  (de  ex.,  situația  imobilului  de  predat),  CEDO  consideră  că  este  datoria  autorităţilor  şi  nu  a creditorului să clarifice situaţia juridică.

– Autoritatea debitoare nu trebuie să facă acte prin care să determine imposibilitatea de executare (de ex, vânzarea apartamentului în litigiu în timpul procesului intentat de reclamant).

– Chiar dacă dispozitivul hotărârii nu pune în sarcina autorităţilor nicio obligație precisă (de ex., dacă se dispune anularea unui act al administrației), hotărârea trebuie executată, deoarece obligația de executare a  unei  hotărâri  nu  se  limitează  la  dispozitiv,  ci  trebuie  să  aibă  în  vedere  și  considerentele.  Dacă  totuși hotărârea  obținută  nu  este  susceptibilă  de  executare,  fiind  necesară  introducerea  unei  noi  acțiuni pentru  stabilirea  detaliilor  privind  executarea,  autorităţile  sunt  cele  care  trebuie  să  facă  acest demers.

–  Executarea  în  mod  defectuos  a  unei  hotărâri  judecătoreşti,  fapt  constatat  fie  de  instanțele naționale,  fie  în  mod  direct  de  CEDO,  atrage  încălcarea  Convenției  (de  ex.,  emiterea  unei  noi  decizii privind pensia sau a unei decizii de reintegrare care sunt anulate ulterior de instanța de judecată).

– Chiar dacă neexecutarea unei hotărâri se datorează unei alte autorităţi a statului decât instituţia debitoare, statul rămâne responsabil pentru încălcarea Convenției.

–  Simpla  susţinere  a  autorităţii  că  ar  fi  executat  nu  este  suficientă,  în  măsura  în  care  nu  se coroborează cu alte elemente de probă.

–  Printr-o  contestaţie  la  executare  nu  se  poate  repune  în  discuţie  fondul,  afectând  autoritatea  de lucru judecat a titlului reclamantei.

–  Suspendarea  executării  unei  hotărâri  pronunţate  împotriva  statului  nu  este  în  esenţă  contrară Convenţiei,  deoarece  și  debitorul  public  trebuie  să  aibă  posibilitatea  de  a  invoca  fapte  apărute  după pronunțarea  hotărârii  definitive.  Totuşi,  în  materii  importante  pentru  reclamant  (cum  ar  fi  dreptul muncii), autorităţile trebuie să acţioneze cu diligenţă sporită pentru a asigura executarea rapidă.

–  În  absenţa  unei  hotărâri  de  suspendare  a  executării,  faptul  că  o  contestaţie  la  executare  este  în curs  nu  justifică  un  refuz  de  executare.  Emiterea  unei  decizii  de  suspendare  de  către  debitoare  nu justifică neexecutarea.

–  În  situația  în  care  creditorul  este  nemulţumit  de  modalitatea  în  care  s-a  făcut  executarea, autoritățile sunt obligate să depună diligențele necesare pentru a stabili, în cadrul procedurilor judiciare inițiate de creditorul nemulțumit, dacă și-au executat în mod corect obligația.

–  O  creanță  împotriva  statului,  rezultată  dintr-o  hotărâre  judecătorească,  rămâne  validă  și  trebuie executată,  chiar  dacă  potrivit  legislației  interne  dreptul  de  a  cere  executarea  silită  s-a  prescris. Constatarea de către instanţele naţionale a prescrierii dreptului creditorului de a cere executarea silită nu înlătură obligaţia de executare a hotărârii interne, având în vedere că aceasta nu a fost nici anulată, nici modificată.

A.  Particularităţi  în  cauzele  referitoare  la  hotărâri  judecătoreşti  privind  obligaţia  de  a  da  (o sumă de bani) 

–  Statul  nu  poate  să  invoce  lipsa  resurselor  financiare  pentru  a  justifica  neexecutarea  unor  hotărâri judecătorești.

– În situația în care creditorul şi autoritatea debitoare au creanţe reciproce operează compensarea; în acest caz nu trebuie distins între bugetul local și bugetul de stat.

–  Formularea  unei  contestaţii  la  executare  în  scopul  stabilirii  cuantumului  datoriei  nu  este,  în principiu, contrară Convenției.

 B.  Particularităţi  în  cauzele  referitoare  la  hotărâri  judecătoreşti  pronunţate  împotriva  unor societăţi faţă de care statul este responsabil 

–  Pentru  ca  statul  să  poată  fi  exonerat  de  răspundere  pentru  acţiunile  şi  omisiunile  unei  societăți comerciale/companii  naţionale,  aceasta  trebuie  să  beneficieze  de  o  independenţă  instituţională  şi operaţională suficientă faţă de autorităţi.

– Faptul că o procedură de lichidare judiciară este în curs/ finalizată în privinţa unei societăţi faţă de care statul este responsabil, nu justifică neplata unei creanţe izvorâte dintr-o hotărâre definitivă. Chiar  dacă  derularea  unei  proceduri  de  faliment  poate  justifica  o  anumită  întârziere  în  plata  unei creanţe,  statul  nu  poate  să  invoce  lipsa  resurselor  financiare  pentru  a  justifica  neexecutarea  unor hotărâri judecătorești.

 C. Particularităţi în cauzele referitoare la hotărâri judecătoreşti prin care s-a stabilit obligaţia de reintegrare pe post şi/sau plata drepturilor salariale

–  Reorganizarea/restructurarea  activităţii  nu  constituie  un  motiv  întemeiat  pentru  a  refuza executarea unei hotărâri; CEDO estimează că, dacă ar accepta acest argument, ar echivala cu a admite că administrația se poate sustrage executării unei hotărâri invocând eliminarea postului din organigramă. În  situația  invocării  unui  astfel  de  motiv,  autoritatea  trebuie  să  se  adreseze  unei  instanţe  care  să constate prin hotărâre definitivă imposibilitatea de reintegrare pe postul deţinut anterior.

–  Nu  se  poate  reproşa  creditorului  că  a  refuzat  un  post de  execuţie,  în  măsura  în  care  acesta  era inferior  celui pe care îl deținuse. Nu se poate reproşa creditorului nici că nu s-a înscris la concursul de  ocupare  a  postului,  în  condițiile  în  care  hotărârea  internă  impunea  debitoarei  o  obligație necondiționată  de  reîncadrare.  În  schimb,  dacă  creditorul  refuză  în  mod  nejustificat  să  accepte posturile  oferite,  fapt  constatat  printr-o  hotărâre  judecătorească,  debitorul  se  află  într-o imposibilitate obiectivă de executare.

–  Obligaţia  de  reintegrare  ia  sfârşit  în  momentul  în  care  creditorul  se  pensionează  sau  la deschiderea procedurii lichidării judiciare împotriva debitoarei.

–  Obligaţia  de  plată  a  salariilor  subzistă  până în  momentul  reintegrării  efective/momentul  în  care obligația  de  reintegrare  a  luat  sfârșit.  Obligaţia  de  plată  a  salariilor  include  şi  obligaţia  de  plată  a contribuţiilor sociale aferente.

– După reintegrarea pe post, acordarea unui salariu inferior echivalează cu o neexecutare parţială.

D.  Particularităţi în cauzele privind executarea cu întârziere 

–  În  principiu,  în  absența  unei  justificări  rezonabile,  executarea  unei  hotărâri  cu  o  întârziere  mai mare de 1 an constituie o  încălcare a Convenţiei. Durata procedurilor administrative nu constituie o justificare rezonabilă pentru întârziere.

–  Caracterul  rezonabil  al  termenului  de  executare  trebuie  să  fie  apreciat  ţinând  seama  în  special  de complexitatea  procedurii  de  executare,  de  comportamentul  creditorului  şi  al  autorităţilor competente.  Totuşi,  indiferent  de  complexitatea  procedurilor  de  executare  sau  a  sistemului bugetar,  statul  este  obligat  să  garanteze  oricărei  persoane  dreptul  la  executarea  hotărârilor  într-un termen rezonabil.

–  Executarea  cu  întârziere  este  imputabilă  autorității  dacă  a  fost  determinată  de  introducerea  unei contestaţii la executare care a fost respinsă de către instanţa naţională.

–  Eşalonarea  plăţilor  pe  perioade  excesive  constituie  o  încălcare  a  Convenției.  Totuși,  în  situații excepționale,  determinate  de  cuantumul  și  numărul  creanțelor,  măsurile  de  eşalonare  a  plăţii creanţelor, luate pentru menţinerea echilibrului bugetar, sunt conforme Convenției.

– Prin executarea cu întârziere (mai mare de 1 an), creditorii suferă un prejudiciu moral, care nu poate fi compensat prin simpla constatare a încălcării Convenției, fiind necesară acordarea unor sume cu titlu de  daune  morale.  Autoritatea  debitoare  datorează  daune  morale  chiar  dacă  a  compensat  prejudiciul material cauzat de executarea cu întârziere (de ex., debitul a fost actualizat cu rata inflației).